

Üstəlik bu romana uşaqlıqdan bəri bəslədiyim bir rəğbət var. Ele dovedesc că omul poate fi om și în întuneric.īir klassik əsər olmasına rəğmən olduqca axıcıdır.

Recitiți măcar capitolele despre întîlnirea și prietenia dintre cel doi nefericiți și apoi paginile despre găsirea comorii într-o grotă de pe insula Monte-Cristo. Să mai spun că abatele nu e de acord cu planul tînărului de a-i pedepsi (de unul singur) pe vinovați? Iubirea și admirația îi vindecă deznădejdea. În discuțiile cu abatele Faria, Dantès își recapătă seninătatea și liniștea sufletească. Contele de Monte-Cristo poate fi privit și ca un roman despre puterea învățăturii și a exemplului de a-l ajuta pe om în situațiile cele mai sumbre. Mai poate fi salvat acest roman verbios, plin de poncife stilistice și de grandilocvență? Cred că da. Nu uit că în final, Dantès se întreabă dacă a procedat corect și dacă omul se poate substitui justiției divine. O astfel de justificare nu e nicicînd valabilă. Și, în al doilea rînd, nu cred că un om care susține că prin el se exprimă voința lui Dumnezeu este ��n toate mințile. Știu, Dantès stă în temniță 14 ani, ajunge în pragul deznădejdii și se gîndește să-și pună capăt vieții. Un om care își calculează răzbunarea nu poate fi un erou. Înainte de orice, nu cred că setea de răzbunare este o trăire foarte nobilă. Justiția s-a transformat în carnagiu.Īm două probleme cu povestea asta. O lege nescrisă și adeseori încălcată de realitate pretinde că pînă la urmă Binele învinge răul. Pe măsură ce odioșii Fernand Mondego (devenit conte de Morcerf), Danglars (turnătorul de pe vas) și Gérard de Villefort (procurorul care l-a trimis pe Dantès în temnița castelului If), își primesc pedeapsa meritată, ceva din satisfacția amară a protagonistului ni se transmite și nouă. Sigur, și noi, cititorii, dorim nespus ca vinovații să fie pedepsiți exemplar, iar inocenții să triumfe. Cînd un om crede că îndeplinește voia Domnului, că a primit o „misiune” (2, p.664), ceva nu-i în regulă cu mintea lui. Amintește-ți de acest lucru, mizerabile, și, dacă te cruț în momentul acesta, este tot din pricină că îndeplinesc voia Domnului (vol.2, p.351). El crede cu putere că este instrumentul justiției divine: „În numele lui Dumnezeu acționez eu. Dacă vom citi Contele de Monte-Cristo ca pe o epopee a răzbunării minuțioase (ceea ce și este, îndeosebi în partea a doua), vom fi obligați să vedem în Edmond Dantès un personaj stăpînit de o obsesie maladivă.
